joi, 16 septembrie 2010

IOAN CRĂCIUN 1954-2010




Ioan Crăciun a încetat din viaţă marţi seara, la vârsta de 55 de ani, după o lungă şi grea suferinţă. Jurnalist şi om de litere, el a devenit o emblemă a programelor Radio Timişoara, atât în emisiunile de Actualităţi, cât şi în cele ale redacţiei Social.
Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii de Vest, Ioan Crăciun devine în 1990 unul dintre membrii fondatori ai ziarului şi Societăţii Timişoara, iar, timp de un an, redactor-şef al acestei publicaţii. Din 1992 a fost redactor la postul regional Radio Timişoara, unde a conceput şi realizat noi rubrici - consacrate în timp, precum Rugăciunea se seară, Picătura de cultură şi Voci din cotidian. Printre emisiunile realizate de Ioan Crăciun se numără  „Universul credinţei”, „Vârful de lance” şi „Dialogurile Radio Timişoara”. În paralel, a fost un poet prolific. A publicat volumele „Blândul ceas al reîntoarcerii”, „Răsăritul trădat”, „Deşert”, dar şi romanul „Noi am fost zeii zilei”. Funeraliile vor avea loc JOI 16 septembrie 2010 la ora 14,00, în cimitirul Ronaţ.
Dumnezeul să îl odihnească.

joi, 25 martie 2010

Mentalul colectiv şi libertatea presei în vremea revoluţiei timişorene






Cartea lui Lucian-Vasile Szabo, Jurnalişti, terorişti, eroi apărută sub îngrijirea Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989 Timişoara este un volum util pentru o bună cunoaştere a unor momente decisive legate de victoria revoluţiei din Timişoara. Adăugaţi la asta lupta pentru libertatea de exprimare căreia am avut onoarea să-i fiu alături încă de la începuturile ei. Dacă astăzi nu am avem aşa ceva, zadarnică ar fi jertfa tinerilor al căror curaj mi-a marcat viaţa şi m-a împins definitiv spre nevoia de atitudine morală într-o lume, precum  aceasta a noastră, care duce lipsă acută de aşa ceva. Ce folos că suntem liberi, dacă ne folosim libertatea pentru corupţie, imoralitate publică, jaf naţional. La ce folos şcoala şi efortul de a învăţa dacă nimic din trecutul imediat al celor care au luptat pentru libertate nu ne mai atinge şi ni se pare nesemnificativ şi fără speranţă.
În studiul lui Lucian Vasile Szabo, cum este şi normal, de altfel, unul dintre primele capitole se referă  la libertatea presei, cerută imperativ în zilele revoluţiei. Această libertate se alătură firesc altor câtorva fără de care viaţa omului în civilizaţia contemporană pare imposibil de gândit şi imaginat. Aşadar libertatea presei, libertatea de opinie care se alătură celei dintâi şi, nu în cele din urmă, libertatea de a călători. Poate că timişorenii au simţit aceste lucruri ca fiindu-le răpite mai mult ca alţi conaţionali. Explicaţia de sorginte socială este la îndemână pentru cei care au trăit sub dictatură. Aici, în câmpia de vest a României, în această eroică şi adesea istoric nefericită capitală a lumii bănăţene contactele cu lumea liberă erau mult mai frecvente. Ce putea însemna lumea liberă altceva decât libertatea de a călători pe care o aveau cei din Iugoslavia şi noi nu o aveam. Începeau să o aibă şi ungurii. Libertatea de a spune ce gândeşti era o altă nevoie şi una dintre grijile cele mai mari ale fostei securităţi era aceea de a o reprima. Nevoia imprescriptibilă a vorbirii libere era exersată de locuitorii oraşului cu miile de nemţi care plecau în Occident şi reveneau adesea la rudele rămase în ţară. Discuţiile cu aceştia au fost mai întotdeauna un exerciţiu de libertate a opiniei. Autorul studiului spune aceste lucruri cu limpezime: „În timpul Revoluţiei de la Timişoara una dintre revendicările formulate de demonstranţi a fost cea privitoare la libertatea presei. „Vrem presă liberă!” şi „Libertatea presei!” au fost unele dintre scandări, cristalizate anterior şi afirmate cu putere în spaţii publice, mai ales în Piaţa Operei, în 20 decembrie1989. Expresia a fost preluată ca atare şi în manifestul Frontului Democratic Român, document elaborat şi tipărit în condiţii grele chiar în 20 decembrie1989. De fapt, într-o variantă din programul Frontului... existau două prevederi referitoare la libertatea de comunicare, căci a mai fost cuprinsă o revendicare privind ieşirea televiziunii publice din îngrădirile ideologice şi propagandistice impuse de statul comunist. Acest aspect relevă faptul că persoanele care au redactat documentul făceau diferenţa între presa scrisă şi audiovizual, receptau
impactul deosebit al fiecărui domeniu mass-media şi faptul că aveau o
reprezentare corectă asupra rolului deosebit deţinut în societate de mijloacele de
comunicare în masă.” (Lucian Vasile Szabo, op. cit.)
Disocierea reprezentanţilor Frontului Democratic Român între presa scrisă şi audiovizal este socotită, pe bună dreptate, de autorul studiului, ca fiind “o intuiţie remarcabilă”. Resursele acestei intuiţii proveneau din şansele oferite de viaţa la marginea ţării. Canalele de televiziune penetrau mai uşor blocada informaţională pe care o avea în vedere securitatea. Deşi maşinile de scris erau strict urmărite de Miliţie sub directa îndrumare a poliţiei politice, acestora le-a scăpat într-un mod aproape inexplicabil antenele satelit care se vindeau în piaţa liberă din Mehala. Desigur că autorităţile au încercat să le ţină sub control numai că explozia acestora pe balcoanele din cartierele oraşului se dovedea a fi premisa viitoarei înfrângeri a regimului. Cu ajutorul acestor antene parabolice afişate ostentativ pe blocuri lumea intra în contact informaţional tot mai calificat şi performant cu ceea ce se petrecea în Europa anului fatal comunismului. Muţi timişoreni aveau acces la televiziunile iugoslave, la cele din Ungaria şi, odată cu amplificarea performanţelor de receptare satelitară, ajungeau inevitabil la canalele de televiziune italiene. Impactul asupra populaţiei oraşului a fost uriaş. Eram cu toţii aproape de lumea la care visam.
      Autorul cărţii realizează o panoramare a situaţiei din mass media anului revoluţiei: Înainte de 1989, programul de emisie fusese redus la trei ore pe zi, în zilele
săptămânii. Atunci era prezentat telejurnalul, care îi avea în centru pe Nicolae si
Elena Ceausescu, pe alţi lideri de partid, precum si ceva stiri externe despre
„succesele” realizate de ţările comuniste sau despre protestele din statele
democratice. Urma o emisiune patriotică, cu versuri si cântece despre cuplul
prezidenţial, ţară şi partid. Uneori, era programat câte un film artistic sau o
piesă de teatru, majoritatea de producţie românească, cuminţi si pe linie. În
zilele de sâmbătă şi de duminică, televiziunea avea program mai lung. Existau
atunci şi emisiuni pentru copii, dimineaţa, unele simple si patriotice, în spiritul
Daciadei şi Cântării României, celebre programe naţionale de mobilizare si
control al maselor. Radioul evolua în acelaşi cadru, cu două programe, după ce,
în 1983, posturile locale fuseseră desfiinţate. Presa scrisă era formată din câteva cotidiane centrale (Scânteia, România liberă, Scânteia tineretului), legate direct de ideologia partidului şi statului. Funcţiona şi un cotidian de profil, Sportul, dar, în ultimii ani ai dictaturii, şi acesta publica în prima pagină articole de fond cu partidul şi Ceauşescu.
Săptămânalele generaliste aveau o mai mare varietate (Munca, Magazin,
Ştiinţă şi tehnică etc.), însă şi acestea se aflau în slujba propagandei comuniste.”
Nu intenţionez să prezint factologia şi istoria apariţiei presei libere timişorene, altfel, extreme de spectaculoasă, deoarece ea poate fi găsită în studiul de faţă, realizat cu printr-o atentă documentare arhivistică. Ceea ce mă interesează este să subliniez importanţa decisivă pe care a avut-o  mentalul public timişorean în tot ceea ce s-a întâmplat la revoluţie şi în primul an după. Am mai scris despre lucrul acesta dar am impresia că nu este perceput în toate dimensiunile şi urmările sale, din această cauză îl reiau şi pe marginea acestui binevenit volum despre apariţia presei libere în oraşul revoluţiei. Aşadar mentalul colectiv timişorean era cel mai dispus să se elibereze din chingile psiho-sociale ale izolării pe care o urmărea puterea comunistă prin interdicţia de a intra în cotact cu străinii. Se ştie, spre exemplu, că orice legătură cu cei veniţi din afara ţării era pedepsită de Securitate. Nici în acest caz în Timişoara lucrurile nu putea fi ţinute atât de bine sub control ca în oraşele din centrul sau estul ţării. Numărul mare al rudelor în străinătate al timişorenilor îi plasa pe mulţi dintre aceştia la marginea regimului ca potenţiali duşmani. Această marginalizare a “celor cu rude” îi elimina din sistemul avansărilor prin fabrici, pe la partid, prin universităţi. Dacă “aveai rude” aparţineai altei lumi. Una care nu mai avea ce pierde, deoarece nici nu se mai afla în graţiile regimului. Adăugaţi aici numărul mare de studenţi străini, mulţi erau arabi, ei înşişi adeseori cu misiuni secrete şi în legătură cu securitatea românească. Deşi contactele cu aceştia erau atent monitorizate, totuşi timişorenii, mai ales cei tineri, avea contacte frecvente datorită faptului că „străinii din complexul studenţesc” aveau acces la celebrele shopuri din care puteau cumpără alimente prohibite, precum cafeaua sau celebrele ţigări Kent. Exersarea contactului cu străinii a fost ea însăşi un exerciţiu al nevoii de libertate. După cum se ştie, în studiile de sociologie culturală alteritatea şi exerciţiul contactelor cu lumea diferită de cea autarhică este o premiză a apariţiei nevoii de libertate. Aşa se explică faptul că revoluţia a izbucnit aici şi nu la Iaşi, cum s-a încercat cu doar câteva zile înainte, prin 14 decembrie 1989. Explicaţia este cum spuneam socială, dar şi simplu omenească: pătura mijlocie, middle class-ul, cum se spune, nicidecum o subţire pătură de intelectuali, fie ei de anvergură occidentală, era pregătită să-şi ceară libertatea.
Studiul lui Lucian Vasile Szabo prezintă exact felul în care această aspiraţie, alta decât aceea economică, şi-a găsit expresia norocoasă în lupta câtorva, pe atunci încă tineri, scriitori şi jurnalişti care se ştiau dinainte de revoluţie, erau legaţi de oraş, ştiau presă din experienţa comună de la revista Forum studenţesc şi de la alte publicaţii de profil. Toate aceste realităţi istorice se regăsesc, cum spuneam, în studiul Jurnalişti, terorişti, eroi a cărui importanţă este indubitabilă, mai ales pentru cercetătorii şi publicul interesat în istoria presei locale şi naţionale de după revoluţia din decembrie 1989.

                                                                                    Daniel Vighi