Cartea lui Lucian-Vasile Szabo, Jurnalişti,
terorişti, eroi apărută sub îngrijirea Asociaţiei Memorialul Revoluţiei
16-22 decembrie 1989 Timişoara este un volum util pentru o bună cunoaştere a
unor momente decisive legate de victoria revoluţiei din Timişoara. Adăugaţi la
asta lupta pentru libertatea de exprimare căreia am avut onoarea să-i fiu
alături încă de la începuturile ei. Dacă astăzi nu am avem aşa ceva, zadarnică
ar fi jertfa tinerilor al căror curaj mi-a marcat viaţa şi m-a împins definitiv
spre nevoia de atitudine morală într-o lume, precum aceasta a noastră,
care duce lipsă acută de aşa ceva. Ce folos că suntem liberi, dacă ne folosim
libertatea pentru corupţie, imoralitate publică, jaf naţional. La ce folos
şcoala şi efortul de a învăţa dacă nimic din trecutul imediat al celor care au
luptat pentru libertate nu ne mai atinge şi ni se pare nesemnificativ şi fără
speranţă.
În studiul lui Lucian Vasile Szabo, cum este şi normal, de altfel, unul
dintre primele capitole se referă la libertatea
presei, cerută imperativ în zilele revoluţiei. Această libertate se alătură
firesc altor câtorva fără de care viaţa omului în civilizaţia contemporană pare
imposibil de gândit şi imaginat. Aşadar libertatea presei, libertatea de opinie
care se alătură celei dintâi şi, nu în cele din urmă, libertatea de a călători.
Poate că timişorenii au simţit aceste lucruri ca fiindu-le răpite mai mult ca
alţi conaţionali. Explicaţia de sorginte socială este la îndemână pentru cei
care au trăit sub dictatură. Aici, în câmpia de vest a României, în această
eroică şi adesea istoric nefericită capitală a lumii bănăţene contactele cu
lumea liberă erau mult mai frecvente. Ce putea însemna lumea liberă altceva decât
libertatea de a călători pe care o aveau cei din Iugoslavia şi noi nu o aveam.
Începeau să o aibă şi ungurii. Libertatea de a spune ce gândeşti era o altă
nevoie şi una dintre grijile cele mai mari ale fostei securităţi era aceea de a
o reprima. Nevoia imprescriptibilă a vorbirii libere era exersată de locuitorii
oraşului cu miile de nemţi care plecau în Occident şi reveneau adesea la rudele
rămase în ţară. Discuţiile cu aceştia au fost mai întotdeauna un exerciţiu de
libertate a opiniei. Autorul studiului spune aceste lucruri cu limpezime: „În
timpul Revoluţiei de la Timişoara una dintre revendicările formulate de demonstranţi a fost cea privitoare la libertatea presei. „Vrem presă liberă!” şi „Libertatea
presei!” au fost unele dintre scandări, cristalizate anterior şi afirmate cu putere în spaţii publice, mai ales în Piaţa Operei, în 20 decembrie1989. Expresia a fost preluată ca atare şi în manifestul
Frontului Democratic Român, document elaborat şi tipărit în condiţii grele chiar în 20 decembrie1989. De fapt, într-o variantă din programul
Frontului... existau două prevederi referitoare
la libertatea de comunicare, căci a mai fost cuprinsă o revendicare privind
ieşirea televiziunii
publice din îngrădirile ideologice şi propagandistice impuse
de statul comunist. Acest aspect relevă faptul că persoanele care au redactat
documentul făceau diferenţa între presa scrisă şi audiovizual,
receptau
impactul deosebit al fiecărui domeniu mass-media şi faptul că aveau o
reprezentare corectă asupra rolului
deosebit deţinut în societate de mijloacele de
comunicare în masă.” (Lucian Vasile
Szabo, op. cit.)
Disocierea reprezentanţilor Frontului
Democratic Român între presa scrisă şi audiovizal este socotită, pe bună
dreptate, de autorul studiului, ca fiind “o intuiţie remarcabilă”. Resursele acestei intuiţii proveneau din şansele oferite de viaţa la marginea ţării. Canalele de televiziune penetrau mai uşor blocada informaţională pe care o avea în vedere securitatea. Deşi maşinile de scris erau strict urmărite de Miliţie sub directa îndrumare a poliţiei politice, acestora le-a scăpat într-un mod aproape inexplicabil antenele
satelit care se vindeau în piaţa liberă din Mehala. Desigur că autorităţile au încercat să le ţină sub control numai că explozia acestora pe balcoanele din cartierele oraşului se dovedea a fi premisa viitoarei înfrângeri a regimului. Cu ajutorul acestor
antene parabolice afişate ostentativ pe blocuri lumea intra în contact informaţional tot mai calificat şi performant cu ceea ce se petrecea în Europa anului fatal comunismului. Muţi timişoreni aveau acces la televiziunile iugoslave, la cele din
Ungaria şi, odată cu amplificarea performanţelor de receptare satelitară, ajungeau inevitabil la canalele de
televiziune italiene. Impactul asupra populaţiei oraşului a fost uriaş. Eram cu toţii aproape de lumea la care visam.
Autorul
cărţii realizează o panoramare a situaţiei din mass media anului revoluţiei: „Înainte de 1989, programul de emisie fusese redus la trei ore pe zi, în
zilele
săptămânii. Atunci era prezentat telejurnalul, care îi avea în centru pe
Nicolae si
Elena Ceausescu, pe alţi lideri de partid, precum si ceva stiri externe despre
„succesele” realizate de ţările comuniste sau despre protestele din statele
democratice. Urma o emisiune patriotică, cu versuri si cântece despre
cuplul
prezidenţial, ţară şi partid. Uneori, era programat câte un film artistic sau o
piesă de teatru,
majoritatea de producţie românească, cuminţi si
pe linie. În
zilele de sâmbătă şi de duminică, televiziunea avea program mai lung. Existau
atunci şi emisiuni pentru copii, dimineaţa, unele simple si patriotice, în spiritul
Daciadei şi Cântării României, celebre programe naţionale
de mobilizare si
control al maselor. Radioul evolua în acelaşi cadru, cu două programe, după ce,
în 1983, posturile locale fuseseră desfiinţate. Presa
scrisă era formată din câteva cotidiane
centrale (Scânteia, România liberă,
Scânteia tineretului), legate direct de ideologia partidului
şi
statului. Funcţiona şi un cotidian de profil, Sportul, dar, în ultimii ani ai
dictaturii, şi acesta publica în
prima pagină articole de fond cu
partidul şi Ceauşescu.
Săptămânalele generaliste aveau o mai mare varietate (Munca, Magazin,
Ştiinţă şi tehnică etc.), însă şi acestea se aflau în slujba propagandei comuniste.”
Nu intenţionez să prezint factologia şi
istoria apariţiei presei libere timişorene, altfel, extreme de spectaculoasă,
deoarece ea poate fi găsită în studiul de faţă, realizat cu printr-o atentă
documentare arhivistică. Ceea ce mă interesează este să subliniez importanţa
decisivă pe care a avut-o mentalul
public timişorean în tot ceea ce s-a întâmplat la revoluţie şi în primul an
după. Am mai scris despre lucrul acesta dar am impresia că nu este perceput în
toate dimensiunile şi urmările sale, din această cauză îl reiau şi pe marginea
acestui binevenit volum despre apariţia presei libere în oraşul revoluţiei.
Aşadar mentalul colectiv timişorean era cel mai dispus să se elibereze din
chingile psiho-sociale ale izolării pe care o urmărea puterea comunistă prin
interdicţia de a intra în cotact cu străinii. Se ştie, spre exemplu, că orice
legătură cu cei veniţi din afara ţării era pedepsită de Securitate. Nici în
acest caz în Timişoara lucrurile nu putea fi ţinute atât de bine sub control ca
în oraşele din centrul sau estul ţării. Numărul mare al rudelor în străinătate
al timişorenilor îi plasa pe mulţi dintre aceştia la marginea regimului ca
potenţiali duşmani. Această marginalizare a “celor cu rude” îi elimina din
sistemul avansărilor prin fabrici, pe la partid, prin universităţi. Dacă “aveai
rude” aparţineai altei lumi. Una care nu mai avea ce pierde, deoarece nici nu
se mai afla în graţiile regimului. Adăugaţi aici numărul mare de studenţi
străini, mulţi erau arabi, ei înşişi adeseori cu misiuni secrete şi în legătură
cu securitatea românească. Deşi contactele cu aceştia erau atent monitorizate,
totuşi timişorenii, mai ales cei tineri, avea contacte frecvente datorită
faptului că „străinii din complexul studenţesc” aveau acces la celebrele
shopuri din care puteau cumpără alimente prohibite, precum cafeaua sau
celebrele ţigări Kent. Exersarea contactului cu străinii a fost ea însăşi un
exerciţiu al nevoii de libertate. După cum se ştie, în studiile de sociologie
culturală alteritatea şi exerciţiul contactelor cu lumea diferită de cea
autarhică este o premiză a apariţiei nevoii de libertate. Aşa se explică faptul
că revoluţia a izbucnit aici şi nu la Iaşi, cum s-a încercat cu doar câteva
zile înainte, prin 14 decembrie 1989. Explicaţia este cum spuneam socială, dar
şi simplu omenească: pătura mijlocie, middle class-ul, cum se spune, nicidecum
o subţire pătură de intelectuali, fie ei de anvergură occidentală, era
pregătită să-şi ceară libertatea.
Studiul lui Lucian
Vasile Szabo prezintă exact felul în care această aspiraţie, alta decât aceea
economică, şi-a găsit expresia norocoasă în lupta câtorva, pe atunci încă
tineri, scriitori şi jurnalişti care se ştiau dinainte de revoluţie, erau
legaţi de oraş, ştiau presă din experienţa comună de la revista Forum
studenţesc şi de la alte publicaţii de profil. Toate aceste realităţi istorice
se regăsesc, cum spuneam, în studiul Jurnalişti,
terorişti, eroi a cărui importanţă este indubitabilă, mai ales pentru
cercetătorii şi publicul interesat în istoria presei locale şi naţionale de
după revoluţia din decembrie 1989.
Daniel
Vighi