În Cimitirul Militar din Calea Lipovei din
Timişoara, în dosul crucilor din al
doilea război, al stelelor de la căpătîiul ofiţerilor sovietici, şi mai nou, a
mormintelor din revoluţie se află o coloana din piatră pe o fundaţie din
cărămizi măcinate de vreme care s-ar putea cît de curînd să se prăbuşească
printre peturi, buruienile şi gunoaiele din jur. Istoria Monumentului Victoria
(numele oficial al coloanei din cimitir) are legătură cu asediul trupelor
revoluţionare maghiare conduse de generalul polonez Iosif Bem împotriva cetăţii
şi garnizoanei Timişoarei din anul 1849 aflată sub comanda generalului austriac
Rukavina. Daravera cu asediul a durat peste o sută de zile. Oraşul nu a putut
fi cucerit şi mai apoi revoluţia s-a prăbuşit la Şiria. La trei ani de la asediu,
junele împărat Franz Joseph soseşte în oraş şi pune piatra de temelie a
Monumentului dedicat celor ce şi-au pierdut viaţa în asediu. În iarna anului
viitor are loc inaugurarea sa în fosta Piaţă de Paradă, actuala Piaţă a
Libertăţii, chiar în faţa actualei Garnizoane militare (cf. http://www.timisoara.uvt.ro).
Aflăm din documentul citat că Monumentul Fidelităţii a fost opera unui cunoscut
arhitect Josef Kranner, cel care a renovat, printre altele, catedrala Sfîntul
Vitous din Palatul Hradčany din Praga (http://www.praha.eu). Monumentul are
o înălţime de aproape 20 de metri, este realizat în stil neogotic iar
piedestalul reprezintă o cetate cu monştrii (de tip gargouilles) ai
catedralelor gotice care reprezentau „revoluţionarii maghiari învinşi în timpul
asediului”( cf. http://www.timisoara.uvt.ro
ş.u.) Un baldachin de piatră „adăpostea statuia Fidelităţii ce ţine în mînă
cheile cetăţii”. Statuile Monumentului
au fost realizate de sculptorul Josef Max cel care a sculptat (în 1854) statuia
Sfîntului Josif, patronul dulgherilor, în şirul celebru al statuilor care
împodobesc Podul Carol din Praga (http://www.free-prague-guide.com). Aşadar
două nume prestigioase alungate printre peturi şi gunoaie!
În istoria Monumentului
avem un şir de demolări politice: în plin dualism, „în 1885, primarul Török Janos cere demontarea statuetelor ce îi reprezentau pe
maghiari”. Mai tîrziu, în
revoluţia lui Bela Kun din 1918, „revoluţionarii
decapiteazǎ şi demonteazǎ statuia Fidelitǎţii (Maria Tereza, n.n.) din centrul
baldachinului şi distrug celelalte statui”. Într-un reuşit roman al literaturii
maghiare (Meliusz Iozsef, Oraşul pierdut
în ceaţă, Minerva, 1982) este
descris momentul respectiv: „Tânărul,
agil ca o maimuţă – se dovedi că era un excelent gimnast – se aşeză pe sînii
mari, ca nişte ugere, ai Mariei Tereza, apoi cu un singur salt fu pe umerii
împărătesei. Acolo îşi scoase din cap pălăria ponosită şi-o trînti deasupra
coroanei. […] În mâinile tinerilor apăru o funie de sîrmă […] Masivul piedestal
al statuii nu ceda, nici măcar nu se clintea, însă gîtul nu se putu împotrivi
furioasei forţe ce trăgea ritmic de funie, se rupse, şi capul zbură înainte, descriind
un mare arc de cerc, făcu ferfeniţă coloana unui salcîm golaş şi căzu buşind cu
faţa în pământ”.
Decapitările, distrugerile
şi excluderilor sfîrşesc în 1936 cînd „ceea ce a
mai rǎmas din monumentul Victoriei este mutat în cimitirul militar din Calea
Lipovei”.
Astăzi monumentul
aşteaptă să se prăbuşească, cum spuneam, printre peturi, coroane uscate şi
ghioace de lumînări.
În concluzie ar trebui urgent readus în oraş: arhitectul Şerban Sturza
are în vedere acest lucru, la fel şi cîteva organizaţii civice, sperăm să
realizăm în toamnă o dezbatere publică în prezenţa autorităţilor locale, a
istoricilor şi a celor interesaţi în salvarea şi reamplasarea Monumentului în
spaţiul urban al Timişoarei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu